Cu o înverşunare străină de plăcerea pură a jocului, însoţitorii de la teren, fie ei părinţi, antrenori sau şi una şi alta, perfecţionează o practică neprofesionistă, în teorie nepermisă. În competiţiile din România, regula ce interzice coaching-ul se vede frecvent călcată în picioare la nivelul copiilor şi juniorilor.
O pereche de boxeri verzi întinşi până spre genunchi, tricou galben fosforescent, şapcă cu cozorocul la spate şi şosete lungi în stil Mattek-Sands. Niciun accesoriu nu pare că-i lipseşte lui Ştefan. Nici ceasul de la mână, nici cruciuliţa de la gât. În lovituri, o mecanică a forehand-ului parcă studiată îndelung la Nadal. Mai rămâne să-i fi preluat din ticuri. Aşa arată, de la depărtare, puştiul de 11 ani de pe terenul cu numărul 5.
După o minge controversată, jocul se opreşte. Se solicită intervenţia arbitrului de turneu. Între timp, ne apropiem, ne aşezăm pe o bancă la umbră, dincolo de gard, lângă antrenor şi ciulim urechile.
"Gândeşte jocul! Nu doar dai mingea înapoi!"..."Hai să văd loviturile tale!"... "Mişcă-te! Să te vadă agil!"... "Nu te gândi la scor sau la altceva"... "Eric te ajută săracu' cât poate, da' tu nu vrei să te ajuţi!". Pe fundalul sonor asigurat de zgomotul răzleţ al mingilor, al reacţiilor, al sfaturilor şoptite de pe margine, Ştefan cedează un punct important şi îşi eliberează frustrarea. "Nu ştii să dai mingea în teren!". De lângă noi, antrenorul gesticulează nervos, nemulţumit. Eric avansează în teren şi trimite un forehand năpraznic în lungul liniei. Apoi, strânge pumnul, în semn de deplină încredere. Nervos, lângă noi, antrenorul lui Ştefan îşi aprinde o ţigară. "Bă, parcă sunteţi la spital!". Un lob care prinde terenul la minge de set, urmat de un "Vamos!". E 1-1 la seturi şi, după multe intervenţii de corectare a greşelilor de atitudine şi de ţinută, Ştefan îşi ia cu de la sine putere o pauză regulamentară de vestiar. Moment în care e scos iar la lecţie de antrenor: "Spune-i adversarului că părăseşti terenul! Nu pleca aşa!".
El e bătăios, dar pe măsură ce a crescut, a devenit tot mai apatic, şmecher. E foarte talentat, dar se pierde".
În minutele de respiro, găsim prilejul de a intra în vorbă, ca să aflăm exact ce se petrece în mintea tehnicianului de pe margine. "Încerc să îmi maschez trăirile. Părinţii ar fi fost pe garduri acum! Sportivul te simte când eşti agitat şi dai din mâini. Apoi, joacă mai rău. E bine să simtă că eşti stăpân, puternic. Îi spun de atitudine, de ţinută. Sunt greşeli pe care nu le face la antrenament. În meci îi tremură mâna. La serviciu nu împinge cu piciorul din spate deloc! Tenisul începe de la poziţia fundamentală de aşteptare la retur. El a făcut-o doar când i-am bătut din palme, s-a uitat la mine şi i-am arătat. A jucat din picioare, a stat drept, ca scândura, n-a aplecat corpul. Aici se vede atitudinea. În general, el e bătăios, dar pe măsură ce a crescut, a devenit tot mai apatic, şmecher. E foarte talentat, dar se pierde".
Apropo de atitudine, îl întrebăm pe antrenor în ce măsură ceea ce Ştefan vede la televizor, la Rafael Nadal, îl ajută să progreseze, să se formeze ca jucător. "Modelarea e şi un mijloc de pregătire, dar nu întotdeauna prinde bine. Cel mai bun lucru e să fii tu, nu să copiezi. Băiatul ăsta, oricât de talentat, nu va ajunge jucător! Nu se mai poate corecta! De un an jumate face cu mine, are 11 ani, i-a intrat în sânge atitudinea asta. Mănânci acasă cu mâna, dar ajungi într-o zi la restaurant şi trebuie să foloseşti cuţitul şi furculiţa. Şi nu ştii. Şi în tenis, capeţi obişnuinţa de a nu face ce trebuie".
În setul decisiv, Ştefan, condus cu 3-0, încearcă să înţepe mai tare loviturile. "Scurtă. Lob! Da! Eşti artist! Hai, că-ţi plac situaţiile astea! Eşti specialist! Împinge pe picioare la serviciu!". Astfel de indicaţii ar fi atras avertisment şi puncte pierdute într-un mediu cu adevărat profesionist. O ştie foarte bine! Şi chiar dă exemple. "Eu, ca antrenor, n-am voie să vorbesc în timpul meciului. În Germania, de exemplu, când eram la lot şi umblam cu ai mei, nu scoteam o vorbă. În Anglia, eram cu Vladimir Honţiu la un meci cu Murray. Am spus ceva între puncte, iar mama lui Murray imediat a sărit: No coaching! Mi-am schimbat locul în tribune, să nu mă mai surprindă, dar a venit după mine! Aici în schimb, se mai închid ochii. Şi părintele vorbeşte, vorbesc şi eu! Afară n-auzi nimic, nici măcar la turneele mici. De şapte ani plec din ţară la concursuri şi n-am văzut pe nicăieri să se practice aşa ceva. Şi părinţii sunt mult mai relaxaţi dincolo. La noi, e o stare de nervozitate, plus bătălia asta mare pentru rezultate. Eu, la 10-11 ani, vreau să văd că joacă bine şi atât".
Pare incredibil, dar pentru astfel de intruziuni aflăm că organizatorii concursurilor din străinătate îşi rezervă dreptul de a apela chiar numărul serviciilor de urgenţă.
"Tăticul vorbea într-una. Meciul curgea în favoarea lui Vladimir. La un moment dat, la o minge controversată, părintele nu s-a abţinut şi a strigat la arbitru. Au vorbit în germană, s-au certat. El a înjurat-o. Arbitrul a luat handy-ul şi a vorbit ceva; nu am înţeles ce. N-au trecut trei minte şi a intrat maşina poliţiei cu girofarurile! Când a văzut tăticul, a fugit peste gard, în pădure. S-a dus poliţia după el. Nu l-a mai prins…"
3-4 în setul decisiv. Eric, sub presiune, comite două duble greşeli la rând, iar antrenorul lui, până atunci observator distant, se apropie de gard, simţind pericolul. În schimburile ce urmează, Ştefan cedează nervos şi izbeşte de pământ racheta pe care tatăl lui i-o cumpărase cu 1.200 lei în urmă cu doar o săptămână. Meciul se încheie. Antrenorul se aşteaptă la o reacţie dură a părinţilor. "Cred că pleacă pe jos de la teren!". O fetiţă se apropie, în vreme ce Ştefan îşi îndeasă racheta în termobag. "Ai vorbit cu domnişoara, Ştefane, să te ducă acasă?"
Ne mutăm pe terenul numărul 6, unde, în lipsa tribunelor, organizatorii au adus câteva scaune pentru confortul asistenţei. În meciul de U14, dintre Marco şi Elias, de pe margine se intervine în cascadă. "Hai, un pic de tonus, acolo! Mişcă-te! Aproape de minge!"..."Dai drumul la braţ şi efect; nu mai am nervi să văd dublele astea!"..."Am discutat toată săptămâna şi ai fost ironic cu mine, că tu ştii să dai...". În timpul unuia dintre ultimele puncte, părinţii lui Elias şuşotesc, găsind carenţele fizice drept explicaţie a prestaţiei nereuşite din meci. "Antrenorul îi spune: Faceţi acasă… Trebuie să… Dar el e leneş". Mişcările-i sunt lente, deplasarea, greoaie, priza rachetei ne pare prea deschisă. Finalul vine implacabil. Şi totuşi, tatăl îl complimentează: "Bravo! Ai jucat foarte bine!"... Elias nu câştigase niciun game!
Am zis că n-ai jucat bine, nu că eşti cea mai proastă!
Ceva mai târziu, surprindem iar concluzii, la ieşirea de pe un alt teren, trase de bunica unei jucătoare. Vorbe dojenitoare, ce-o fac pe fetiţă să izbucnească în plâns. Mai apoi, bunica încearcă s-o dreagă: "Am zis că n-ai jucat bine, nu că eşti cea mai proastă!".
După-amiază, ne întoarcem la terenul 6, pentru un meci al fetelor de la U14. Aici, antrenorul Ralucăi stă în picioare, lipit de gard, iar la fiecare schimbare de teren a elevei sale se deplasează dintr-o parte într-alta precum leopardul la Zoo. "Munceşte acolo! Cu răbdare"... "Aşa! Hai! Ăsta-i tenisul!". Din dreptul băncii, adversara, Andreea, primeşte sfaturi din partea tehnicianului în pauzele dintre game-uri. "Nu sta în jocul ei! Respiră adânc după fiecare minge. Hai, dă-i cu încredere!"... "Încearcă să faci mai mult! Caută să o incomodezi, fără să te grăbeşti". După un prim set pierdut de Andreea, profită de pauză pentru un discurs prelungit. "Te calmezi acum! Iei meciul de la început! Ea nu greşeşte. Nu te aştepta de la ea să-ţi dea punctul! De ce te dezamăgeşti? Încurajează-te! Bagă-le, fără să dai la linie! Scoate-o de-acolo, de pe linia de fund! Numai acolo stă".
În primul game al setului secund, 0-40 şi trei mingi de break pentru Andreea. Însă jocul în expectativă o costă. La pauza următoare, antrenorul îi explică. "La 40-0 trebuie să loveşti mai tare ca niciodată. Mai cu încredere, mai rea când ai avantaj! Gândeşte punctul! Încearcă să faci ce ţi-am spus, chiar dacă mai greşeşti!" Raluca rămâne la conducerea jocului şi loveşte decisiv, cu un double-handed backhand distrugător, ce ne aminteşte de Sorana Cîrstea. Totuşi, cu răbdare şi mai mult curaj, Andreea vine în faţă şi încearcă să închidă cu voleuri stop. Nu le controlează suficient şi iroseşte puncte importante. "Fii mai atentă la finalizare! Loveşte mingea în continuare! Încearcă s-o plasezi", e corectată de pe margine.
În vreme ce soarele coboară spre asfinţit, punctele capătă greutate, dramatism. La 5-4, Andreea ajunge la minge de set. Dar n-o fructifică. Raluca egalează la 5 şi apoi, la lumina nocturnei, tranşează meciul în tie-break.
De origine din Republica Moldova, Vladislav Melnic (14 ani) s-a mutat la Bucureşti special pentru a se dedica tenisului. Se pregăteşte la Club Daimon. A început să participe şi la turnee U16. La Cupa Galaxy, îl observăm în timpul meciului din semifinale.
După un prim set câştigat detaşat, pe fondul tensiunii, Vladislav îl cedează pe al doilea. Comite greşeli neforţate în cascadă. Îl auzim întrebându-se retoric: "Cum să mă calmez!?" Accese de furie, gesturi de neputinţă şi frustrare. Trânteşte racheta, loveşte cu picioarele în gard şi urlă vorbe urâte. De pe margine, mama nu reacţionează pentru a-l calma. Până la un punct: "Încă o dată mai dai cu racheta de pământ şi o să joci fără, cu piciorul şi cu mâna! Nu tu ai cumpărat-o s-o trânteşti pe jos!" Spre final, nu mai suportă să-l vadă într-o asemenea stare. Pleacă şi se închide în maşină. Pe teren, cu toate că posedă o tehnică de lovire foarte bună, Vladislav risipeşte puncte uşoare, scapă meciul de sub control şi sfârşeşte prin a pierde lamentabil.
La rece, analizează totul cu un calm în antiteză cu atitudinea din timpul jocului. În declaraţii dovedeşte o maturitate frapantă: "Pur şi simplu, adversarul a început să-mi returneze cu succes orice minge, iar eu să greşesc în serie, să mă enervez. Iar în setul al treilea, am refuzat să joc; e adevărat, până la 0-3, am mai încercat ceva, dar după m-am prăbuşit. N-am putut să accept greşeala! Dacă m-aş fi putut stăpâni după începutul bun, dacă aş fi fost mai calm, cred că aş fi putut câştiga. E adevărat că şi adversarul a jucat bine, dar eu am avut prima şansă, adică o probabilitate de 70 % la 30 % în favoarea mea".
Vladislav MelnicÎncearcă apoi să-şi explice de unde provin acele reacţii negative. "Îmi doresc să lovesc mai bine, să câştig punctele. Nu reuşesc şi, de aceea, mă enervez. Mă descarc, însă în majoritatea cazurilor nu îmi face bine. Nu e o regulă când apare frustrarea. Când nu îmi iese ceva, mă pierd". Pentru a te putea corecta, prima regulă e să accepţi că greşeşti. Iar Vladislav o ştie, chit că încă n-o aplică. "Pe la 10 ani, începusem să am ambiţia de a câştiga şi nu înţelegeam de ce pierd, nu mă împăcam cu ideea. Mi s-au mai întâmplat asemenea situaţii neplăcute; în urmă cu o lună, la un concurs european, am jucat cu un sârb: în setul decisiv, conduceam cu 5-3 şi am avut trei mingi de meci! Am pierdut game-ul şi n-am reuşit să accept mental: nu îmi puteam reveni, mă tot gândeam la acele ocazii ratate; aşa s-a întâmplat, încât, până la urmă, am pierdut. Dar apoi, analizând, mi-am dat seama că nu fusese atât de grav că adversarul întorsese meciul, pentru că nu se terminase la 5-5; aş fi putut foarte bine să mă impun în continuare".
Pentru a-şi înfrâna pornirile şi gândurile ce e evident că-i dăunează, Vladislav Melnic se antrenează şi psihologic, în general timp de două ore pe săptămână.
"Nu e un orar rigid, depinde de mine, cât vreau eu să mă expun, să-mi exprim stările sufleteşti. Sfătuitorul mi-a indicat să nu mă mai frământ în timpul jocului, să nu mă gândesc la scor, să încerc să mă simt bine pe teren".
Spune că a remarcat o îmbunătăţire, că se simte mai bine, că nu mai e aşa sensibil. "După orice lovitură nereuşită, mă enervam; iar acum, mi se întâmplă, să zicem, la câteva game-uri o dată. Mi-ar folosi ca persoana-psiholog să fie alături de mine la meciuri, dar din păcate asta nu este întotdeauna posibil; de pildă, când voi fi la vreun concurs peste hotare, nu va putea fi întotdeauna la colţ cineva care să îmi şoptească ce să fac. Trebuie să mă obişnuiesc să mă descurc singur, să aplic sfaturile primite anterior. O să-mi ia ceva timp, mă voi strădui", conştientizează Vladislav.
Ilinca Predescu a descoperit târziu pofta de tenis, de competiţii. A început la opt ani, iar până la 12 nu disputase niciun turneu oficial. Abia în 2013 şi-a luat inima în dinţi, însă în majoritatea prezenţelor pe tablouri din circuitul FRT, a ieşit din primul tur.
Ilinca PredescuP "La început nu-mi plăcea absolut deloc. Mă rugam de părinţi să mă lase să nu mă duc la antrenament. Pur şi simplu nu-mi făcea bine. Trebuia să alerg, când puteam să stau acasă, să mă uit la televizor". De când a început s-o urmărească pe Maria Sharapova, Ilinca a devenit ghidată de gândul că i-ar putea călca pe urme. Încă dovedeşte imperfecţiuni la rever, serviciu şi în deplasarea pe teren, dar o altă cauză o împiedică deocamdată să-şi îmbunătăţească rezultatele. Antrenorul ei, Silviu Miţoi, spune că, în turnee, Ilinca se exprimă doar la 20% din potenţial. "Se blochează psihic. Ar trebui să lase frica, să lovească mingea. Parcă are un zid în faţă, pe care nu-l poate depăşi. N-are experienţă. Nu ştie să gestioneze un meci".
Gândul că şi-ar putea dezamăgi părinţii, colegii de antrenament sau antrenorul o macină continuu. "De obicei sunt foarte, foarte multe emoţii. Simpla idee că eşti într-o competiţie, că trebuie să joci cu cei mai buni. Simt un gol în stomac şi pur şi simplu nu mai pot să lovesc. Nu am mâna suficient de relaxată şi de liberă ca la antrenament, când n-am nimic de pierdut. Un exerciţiu ar fi să joc cât mai mult pe puncte la antrenament, să fac cât mai multe meciuri cu copiii", se confesează Ilinca, conştientă că încă pierde contra unor adversare mai slabe valoric pentru că nu reuşeşte să-şi învingă "demonul" interior.
Pentru Ilinca, se apropie momentul răscrucii de drumuri, când va decide dacă o va apuca pe calea performanţei în tenis. Deocamdată, şcoala e prioritară, mândrindu-se cu premiul de excelenţă (media 10 pe linie, la fiecare materie şi rezultate la olimpiadă). "Anul viitor voi fi clasa a opta. N-aş vrea să renunţ la tenis. Dacă voi avea rezultate bune, voi continua cu antrenamente în fiecare zi. Altfel, o voi rări, ca să intre meditaţiile".
Toată lumea caută scurtătura. Şi nu prea există, pentru că e un sport de anduranţă, de răbdare, de muncă multă, constantă.
O meteahnă a întregii societăţi româneşti se regăseşte din plin şi în cazul performanţei sportive, pe terenul de tenis. Accentul pus pe rezultatul imediat, graba de a trage concluzii şi lipsa unui plan progresiv ard rapid neuronii performanţei. Vorbim de modul de gândire, de tendinţa de a "dramatiza", după cum s-a exprimat căpitanul nejucător al echipei de Fed Cup, Alina Tecşor: "Nu contează că mi-am stabilit obiectivul să mă perfecţionez. N-am făcut niciun rezultat remarcabil anul ăsta, deci sunt prost. Jucătorii, dacă au făcut 18 ani şi n-au ajuns bine, "mamă!" deja e o tragedie".
Concepţia se transferă, de regulă, dinspre părinţi spre antrenori, iar de aici şi până la fi inoculată automat, involuntar, în mintea sportivului, nu mai e decât un pas. "Toată lumea caută scurtătura. Şi nu prea există, pentru că e un sport de anduranţă, de răbdare, de muncă multă, constantă", a punctat antrenorul Marius Comănescu, insistând în continuare asupra presiunii care atârnă pe umerii jucătorilor de la vârste fragede. "E ca şi cu o lămâie, trebuie să o lăsăm să se coacă înainte de a o stoarce, iar noi nu o lăsăm nici să crească. Toată lumea vrea repede şi toţi fug de la un antrenor la altul, în speranţa că e unul care ştie marele secret şi îl face pe al meu campion, sau măcar mă minte frumos. Părintele începe să viseze, îşi vinde maşina, îşi amanetează casa şi tot ce munceşte bagă în copil. Apoi, la un moment dat, îşi dă seama că totul e doar închipuire".
În multe cazuri, antrenorul merge cu părintele doritor de rezultate peste noapte în ceafă, iar copilul nu învaţă să se bucure de tenis. Altfel stau lucrurile în străinătate. "Am observat că nici părinţii, nici antrenorii, până la 12-13 ani, nu prea dau deloc importanţă rezultatului, după o înfrângere nu prea critică, se abţin, aşa încât copiii sunt mult mai liberi din punct de vedere mental. E foarte greu ca după o anumită vârstă să încerci să repari, pentru că deja s-au format obiceiuri, deja copilul a început să se enerveze în cazuri în care ar fi trebuit să se stăpânească, să-şi piardă încrederea în el", s-a lămurit Ionuţ Roşca, tatăl uneia dintre cele mai promiţătoare jucătoare ale noului val, Andreea Roşca.
Să le recunoaştem părinților meritele de sponsori principali ai copiilor, însă nu avem cum să negăm că, deși vor binele copiilor, mulţi greşesc şi au un comportament care poate îngreuna o bună evoluţie a acestora.
Pe fondul rolului de antrenori-manageri asumat din ce în ce mai des de mulţi părinţi, gradul de intruziune în viaţa sportivă a copilului depăşeşte o limită dincolo de care capătă consecinţe nocive. Tehnicianul Sever Dron spune că "este important ca părinţii să rămână părinţi. Putem să le aruncăm o floare, să le recunoaştem astfel meritele de sponsori principali ai copiilor, însă nu avem cum să negăm că, vrând binele copiilor, mulţi greşesc şi adoptă comportamente care pot îngreuna o bună evoluţie a acestora", adaugă Dron, identificând două laturi ale fenomenului: părinţii care, din diferite motive, nu s-au realizat în viaţă şi caută să o facă prin rezultatele copiilor şi cei care au o situaţie financiară şi cred că pot cumpăra orice.
Sistemul nostru educaţional este tipic pentru secolul 19. Am întâlnit, din păcate, mulţi copii cu fizicul şi, mai ales, cu emoţionalul frânt.
Am mers mai departe, săpând la rădăcina emoţională, sursă a multe conflicte interioare ale viitorilor jucători, iar mental-coach-ul Silviu Zancu ne-a oferit aici explicaţii preţioase. "Sistemul nostru educaţional este tipic pentru secolul 19, iar acest lucru duce la formarea unui sistem de valori nearmonizat şi contorsionat. În plus, convingerile care stau la baza educaţiei provoacă şi mai multe tensiuni interioare. În aceste condiţii, emoţiile sportivilor devin un mare obstacol. Presiunea care se pune pe copii este foarte mare. Cunosc mulţi care la 10 ani "muncesc" 14 ore pe zi: şcoală, franceză, engleză, germană, cercul de matematică Arhimede şi multe altele. Şi, peste tot, e treabă serioasă. La şcoală stau în bănci nemişcaţi, ducând la o boală care nu există de fapt, ADHD. La tenis, după ce au prograsat rapid jucându-se, vine momentul în care specialistul le zice părinţilor că a sosit momentul pentru treaba serioasă". Aici, din grăbirea "momentului" intervine fractura, pentru că "dacă unui copil îi pui 100 de kg in spate, pe corpul fizic, se frânge. Dacă îi pui 100 de kg emoţionale pe corpul emoţional, se frânge de asemenea. Am întâlnit, din păcate, mulţi copii cu fizicul şi, mai ales, cu emoţionalul frânt", a semnalat Silviu Zancu.
Fără a da nume şi fără a trage concluzii, redăm mai jos, ca exemplu, un dialog real, purtat de faţă cu noi, între un băieţel de doar 9 ani şi tatăl său:
Copilul: Anul viitor vreau să joc la Orange Bowl, în SUA.
Tatăl: Iar următorul an, să-l câştige. Bine ar fi să ţină aproape şi în Campionatul Naţional, l-au auzit că vrea să ajungă Djokovic. Copilul: Da. La 18 ani.
Tatăl: Cam devreme vrei să ajungi numărul 1. Ultima oară ai spus că la 21 de ani.
Copilul: Dacă vrei să ştii, Boris Becker a câştigat Wimbledon-ul la 17 ani!
Majoritatea crede că copiii lor sunt dotaţi şi dacă bagă un ban trebuie să scoată mai târziu. Rareori se întâmplă aşa.
Factori esenţiali până la urmă, ca dorinţa şi, în cele din urmă, putinţa, sunt deseori neglijaţi, din forţarea copiilor de către părinţi ajungându-se la stres emoţional şi chiar la adevărate drame. "Pe termen lung, frica, principalul motivator folosit în educaţie, la scoală şi pe teren, duce la nefericire. Am întâlnit campioni nefericiţi", spune Silviu Zancu. Dintr-o "demenţă" a părinţilor, după cum a caracterizat-o Şerban Cristian Ştefan, arbitru principal la numeroase concursuri FRT, se ajunge la efecte "devastatoare". "Unui părinte deştept antrenorul îi spune clar: copilul dumitale are sau n-are, că sunt unii care n-au nicio veleitate, chiar sunt anti-sport. Majoritatea crede că copiii lor sunt dotaţi şi dacă bagă un ban trebuie să scoată mai târziu. Rareori se întâmplă aşa. Se dovedeşte că, după 15 ani, dacă rămân 10% să încerce să facă mare performanţă. E aceeaşi chestie ca şi cu meditaţiile, că şi eu le spuneam: dacă vrei, ţi-l meditez, dar să ştii că e de nota şase; şapte ia la sărbătoare! Să nu-mi spui să ţi-l fac de 10, că ţi-l iei în braţe! Avea Năstase o vorbă: E greu să faci din rahat bici!".
La juniorii mari în special, dintr-un individualism exagerat, combinat cu orgoliu, lipsă de comunicare şi absenţa unei strategii comune, beneficiile pregătirii în echipă sunt deseori neglijate. "Nu există colaborare între antrenor-psiholog-preparator fizic. La noi, fiecare face ce-l taie capul. Sunt săptămâni în care nu se coordonează: preparatorul fizic îl rupe, cel de tenis ar fi vrut să facă şi el volum pe teren sau antrenamente tactice, unde ai nevoie de prospeţime, să ai viteză de reacţie şi el poate a făcut polimetrie şi de-abia stă în picioare în ziua aia", atrage atenţia un tânăr antrenor, oferind ca exemplu pozitiv metoda aplicată în Spania sau Franţa, unde "antrenorul de tenis face macro-strategia, dar în acelaşi timp nu e dictator, ţine cont de ce-i spune preparatorul fizic sau psihologul. Dacă spune un antrenor de pregătire fizică că sportivul nu e pregătit să meargă la turnee în următorarele trei săptămâni, că nu are tonus, sau a scăzut mult fizic, nu mai conta cine era, ce obiective existau. Putea fi și Robredo, tot se conforma. Pe de altă parte, preparatorul ţine cont de ce-i spune antrenorul: am nevoie de ăsta să joace aşa, aşa, aşa. Am nevoie de forţă explozivă, de exemplu. Respectivul lucrează pe ce-i spune antrenorul!"
Dintr-o secretomanie a jucătorilor şi a antrenorilor, "fiecare încearcă să se antreneze cât mai ascuns, cât mai separat", a remarcat Marius Comănescu. Fenomenul ajunge să se propage chiar şi după trecerea la profesionism. "Fetele din top se pregătesc individual, fără să profite de experienţa colegelor. Antrenorii dau sfaturi în colţul terenului numai jucătoarei de care se ocupă, de parcă totul ar fi misterios, secret. Au găsit o soluţie bună pentru protejata lor şi cred că e una miraculoasă. Se înşală amarnic, pentru că jocul de tenis e mult mai complex decât aşa-zisa descoperire a lor", semnalează Sever Dron.
Mai rău, dintr-o invidie vecină cu duşmănia, există antrenori la nivelul copiilor şi al juniorilor care se sapă unii pe alţii şi au şi alte "ocupaţii" pe lângă tenis: bârfa şi furatul pâinii de la gură. Redăm o discuţie off-the-record, în care un antrenor se plânge de comportamentul unui coleg de breaslă. Numele personajelor sunt fictive.
Mai e şi nesimţitul ăsta de Vasile. Vine la ta-su lu' Iolanda şi zice:
- Fiica ta joacă extraordinar, este bună, are valoare, dar e o persoană acolo în interior care (referitor la mine)…
Eu n-am fost pe fază, că i-aş fi zis:
- Cine, mă, antrenorul lu' nepoată-ta?! Am auzit că face ca toţi dracii prin spatele gardului!
Oricâte obstacole s-ar ivi în vârtejul marii performanţe, niciunul nu le depăşeşte pe cele de natură financiară. Cei mai mulţi dintre micii practicaţi ai tenisului şi implicit apropiaţii lor se lovesc, pe măsura avansării de la copii, spre juniori, de o lipsă a fondurilor, care riscă să îi împingă, mai devreme sau mai târziu, către abandon.
În primele etape ale evoluţiei ca jucător, la categoriile de copii, problema costurilor nu este într-atât de pregnant resimţită, în sensul în care tarifele de iniţiere, incluzând antrenamente "la comun" şi cheltuieli cu echipamentul necesită un buget lunar minim, ce nu depăşeşte, de regulă, 100 de euro. Primii paşi în tenis sunt suportabili, preţul unei şedinţe de antrenament de două ore într-o grupă de 4-6 copii nedepăşind suma de 10 euro. "Tenisul este un sport scump în sensul de performanţă. De plăcere, mulţi şi-l pot permite. Dar, când ajunge să fie nevoie să pleci afară, să schimbi la două zile racordaje, altfel stă treaba", spune Daiane Samungi, antrenoare la Dinamo, care susţine că la clubul din Ştefan cel Mare sportivii de top beneficiază de facilităţi, ba chiar n-ar plăti antrenamentele.
Atunci când tenisul se rezumă la o activitate recreativă, cu o multitudine de beneficii dincolo de gloria şi banii unei elite restrânse, eforturile financiare nu sunt deloc insuportabile.
Însă, cum remarca şi Alina Tecşor, există o gamă întreagă de părinţi care abandonează din start ideea de a-şi îndrepta copilul către tenis, pornind de la premisa că nu-şi pot permite cheltuielile, cu consecinţă directă în diminuarea bazei de selecţie. Cert este că, atunci când tenisul se rezumă la o activitate recreativă, cu o multitudine de beneficii dincolo de gloria şi banii unei elite restrânse, eforturile financiare nu sunt deloc insuportabile. Din păcate, atunci când într-o familie se pune problema ca un copil să facă sport, iar tenisul ar putea fi alegerea, intră în funcţiune mitul urban, cum că tenisul e scump. Pentru că, de multe ori avem tendinţa firească de a transpune temeri şi îngrijorări contemporane în poveşti, care astfel ar confirma o presupusă imagine corectă despre lume. Să recunoaştem!
Într-adevăr, pe măsura avansării în vârstă şi a acumulării experienţei pe teren, odată cu înmulţirea numărului de competiţii şi necesitatea deplasărilor pe distanţe mari, a înmulţirii orelor de pregătire individuală, de obicei după vârsta de 12 ani, ştacheta necesarului financiar urcă vertiginos. "În România, depinzi de cât de mult îşi permit părinţii să investească. Când jucam eu, acum vreo 20-30 de ani, deplasările, antrenorul, turneele, toate erau plătite de club", a declarat antrenorul federal Cătălina Cristea pentru Ziarul Financiar. Aceeaşi publicaţie redă cuvintele lui Jaqueline Cristian (15 ani), campiona de la Petits As 2012, care, chit că şi-a dovedit talentul, devenind un vârf al generaţiei, a reclamat faptul că "federaţia nu te ajută mai cu nimic". Numai participarea într-un simplu turneu din circuitul FRT costă, pe timp de iarnă, 100 lei.
25-30.000 de euro pe an e un buget minim. Nu prea se poate ajunge sus fără acești bani.
La 14 ani, odată cu necesitatea participării la concursuri în străinătate, costurile se multiplică, ajungându-se la cifre astronomice, dacă ne raportăm la salariul mediu din România. "La juniori, ai puţine turnee ITF în ţară şi trebuie să începi să pleci. Afară, în general ai full hospitality, cu condiţia să fii pe tablou. Dar trebuie să începi de la zero. Deci te costă. Şi cazare, şi masă şi transport", a punctat antrenorul Mihai Allan.
Ionuţ Roşca, tatăl vicecampioanei naţionale U14, Andreea Roşca, a estimat la 25-30.000 de euro pe an un buget minim, în scopul unor paşi fluizi pe drumul marii performanţe. "Nu se prea poate ajunge sus fără aceşti bani. Altfel, eşti şi foarte presat. Nu-i ai, te duci doar la două-trei turnee pe an şi joci sub o apăsare mare, nu cumva să pierzi". Cel mai mult înghit deplasările la turnee. "Un singur turneu internaţional la care participi costă între 500 şi 800 de euro. Depinde cu ce te deplasezi, cât de departe este de casă, cât te menţii în turneu. Dacă mergi cu avionul, numai 300-400 de euro sunt biletele, pentru că sportivul trebuie să fie însoţit".
Devine evident că, pentru un român de condiţie medie, cheltuielile, puse cap la cap, ajung insuportabile. Cum FRT acoperă, de regulă, doar costuri legate de participarea la concursuri cu echipele reprezentative (la Campionate Europene, Cupa Mondială), singura soluţie o reprezintă atragerea unor sponsori.
La acest capitol, cei mai întreprinzători părinţi au reuşit să scutească o parte din sume. "De-a lungul timpului, am reuşit să stângem pentru Andreea maxim 15.000 de euro din sponsorizări. Acum, avem decât susţinerea pentru echipament şi rachete, cu Nike, respectiv Wilson. Pe partea financiară, au fost ajutoare bazate pe proiecte, pe planuri de câteva luni. Le-am elaborat împreună cu antrenorul şi am încercat să le trimitem mai multor companii care ni s-a părut nouă că se puteau implica. Mi-aş fi dorit, dacă s-ar fi putut, să obţinem şi sprijinul federaţiei de specialitate, prin selecţionarea unui număr mai mare de sportive, membre ale loturilor naţionale, şi prezentarea lor drept cazuri meritorii în vederea susţinerii din partea unor firme interesate. Căci una este să vină o cerere din partea unui părinte, alta din partea unei federaţii naţionale", a spus Ionuţ Roşca.
O altă cale ar fi fost să se adreseze unor agenţi internaţionali, care să reprezinte sportivul în schimbul unui comision, însă a preferat să stea la distanţă de astfel de practici. "Dacă nu te pricepi şi nu cunoşti domeniul, rişti să semnezi un contract defavorabil. Unii oferă doar promisiuni, în schimb, toţi vor lucruri concrete. Nu mai vorbesc că toate contractele sunt în engleză şi se referă la reglarea litigiilor prin tribunale şi, necunoscând legislaţia, poţi să te păcăleşti. Nu ştii ce semnezi!".
Cazuri ideale, însemnând intrarea de la vârste fragede, de pe la zece ani, sub aripa unui sponsor, le încadrăm la capitolul excepţii. Potrivit lui Mihai Allan, campioana naţională U10, Alexandra Moglan beneficiază de un contract de 300 de lei pe lună, plus tot echipamentul, pus la dispoziţie de Vasile Novăceanu, patronul reprezentanţei Babolat pe România, în vreme ce alte fetiţe ar fi susţinute de Prince. În oglindă, la masculin U10, din spusele tatălui său, campionul Vlad Breazu are parte de reduceri consistente din tarifele de pregătire la Ion Geantă Tennis Academy, din Germania, de la Essen. "Tariful scade pe măsură ce ai rezultate. Eşti serios, e totul în regulă. Plus că ne-au găsit sponsorizare de la Babolat acolo, nu în România. Suntem mândri, pentru că la vârsta aceasta, niciun sponsor nu prea se uită la copil", a dezvăluit Marcel Breazu, pomenind şi de un ajutor oferit de Virginia Ruzici, care ar fi intermediat un contract de sponsorizare important, cu McCann Erickson.
Chiar şi în puţinele situaţii fericite în care, prin diferite mijloace, tinerii jucători reuşesc să-şi suporte cheltuielile, nimeni şi nimic nu garantează că investiţiile vor fi vreodată amortizate, se vor reflecta într-o viitoare carieră de succes. "Cunosc un caz al unei fete de 14 ani pentru care părinţii cheltuiau 60.000 de euro pe an pentru a-i oferi toate condiţiile. Nu ai nicio certitudine", a relevat Cătălina Cristea în Ziarul Financiar.
Nu scăpaţi alte informaţii şi opinii preţioase despre costurile practicării tenisului de performanţă, dar şi despre modul în care acestea ar putea fi acoperite, în următorul articol din seria dedicată copiilor şi juniorilor!
În "Manifestul sportivului român: cum are România atâtea jucătoare cu rezultate, fără investiții mari?", Raluca Olaru remarca un paradox pe tema neajunsurilor cu care se confruntă sportivul român. A ţinut inclusiv o prelegere în faţa unor membri ai federaţiei olandeze, antrenori, a lotului lor de juniori şi junioare, a unor părinţi, dornici să-şi explice cum de atâtea fete din România au răzbit spre vârfurile tenisului. Una dintre concluzii, extrem de interesantă, a fost că problemele de care s-a lovit ea şi generaţia ei care persistă şi astăzi, dintr-o perspectivă, n-au avut o influenţă negativă, ba din contra, le-au călit, au generat ambiţie, tărie de caracter, în general.
"Când aveam 9 ani, țin minte că, într-o iarnă, ca să mă pot antrena mergeam la 9 seara într-o sală din Băneasa, care era mai mult de baschet decât de tenis, cu o dușumea veche (deloc indicată pentru tenis, apropo), și cu spațiu foarte mic între linia de fund și peretele din spate. Dar efectiv nu erau săli disponibile, așa că strângeam din dinți și jucam acolo, seara. Țin minte că vorbeam cu ai mei despre asta, când am mai crescut, și-mi spuneau că s-au gândit de multe ori în iarna aia să-mi întrerupă antrenamentele, din cauză că veneam foarte obosită seara acasă. Ajungeam mereu după 11 de la lecția de tenis, și aveam totuși doar 9 ani. Dar eu n-am vrut, pentru că îmi plăcea să merg la tenis chiar și în condițiile alea, așa că m-au lăsat să merg mai departe. Și exemple de acest gen sunt mai multe, cred că toate am trecut prin ele la un moment dat. Așa că da, poate n-am avut condițiile altora, poate că n-am avut posibilitățile lor materiale, poate că n-am avut o gamă așa de largă de antrenori de tenis sau de pregătire fizică din care să alegem… dar noi am avut niște calități care au compensat lipsurile. Sau, mai bine spus, lipsurile ne-au ajutat/obligat/determinat să ne dezvoltăm de mici anumite laturi, fapt ce ne-a fost de folos mult mai târziu", scrie Raluca.
În industria altor sporturi, cu preponderenţă în fotbal, dacă stai în pluton, chiar dacă nu te acoperă de glorie, măcar îţi asigură confortul material. Dar într-un high-life al tenisului care exclude, financiar vorbind, pe mai toţi de la locul 100 mondial în jos, încăpăţânarea unor părinţi în a-şi vedea odraslele, cu grămada, în vârful profesionismului, capătă nuanţe de absurd. "Nu poţi să-i pui copilului în cârcă presiunea asta, că tu trebuie să ajungi! De ce trebuie?! Tenisul e un sport frumos, e o lume bună. Pe principiul ăsta ar trebui să se gândească toţi. Mulţi vin la mine şi mă întreabă: Iese jucător? Şi tot timpul răspunsul meu e Eu nu vând vise!. Unii chiar nu au nicio şansă din start, pentru că sunt împiedicaţi, se vede clar că nu pot face sport. Pentru ceilalţi, intervin atâţia alţi factori: cum se dezvoltă fiecare, cum intră în pubertate, care e puterea financiară a părinţilor. Sunt atâtea obstacole!" atrage atenţia antrenoarea Daiane Samungi.
De aici se dezvoltă inevitabil un scepticism al specialiştilor, care, cunoscând bine riscurile la care se supun cei ce aleg o carieră în tenis, ajung chiar să expună o anti-pledoarie pentru sportul alb la nivel profesionist. "Acum, eu nu mi-aş da copilul să facă trei ore pe zi. Mi se pare un chin. Am o problemă cu performanţa asta. E greu, sacrific copilul", afirmă Alina Tecşor.
"După atâţia ani, am ajuns la concluzia că nu merită sacrificiile! Să-ţi vinzi lucruri din casă, să faci împrumuturi la bancă. Ai şanse extrem de mici să-ţi recuperezi banii", spune Claudiu Munteanu.
"Nu poţi să-i pui copilului în cârcă presiunea asta, că tu trebuie să ajungi! De ce trebuie?! Tenisul e un sport frumos, e o lume bună. Pe principiul ăsta ar trebui să se gândească toţi.
Tehnicianul s-a gândit la un motto - Tenisul nu e totul pe lumea asta! şi încearcă să-l aplice inclusiv în ceea ce-l priveşte pe Radu, băiatul lui, aflat între primii 30 în clasamentul FRT la categoria 12 ani. "De exemplu, astăzi l-am lăsat cu mămăiţa acasă să facă la matematică. A plâns de dimineaţă, chiar de la maşină l-am întors înapoi. Mă păcălise şi m-a sunat mama: Ce faci, iar iei copilul la tenis? E nevoie de educaţie, de şcoală, altfel creşte un prost. Trebuie să le facă în paralel. Cu adevărat, în weekend munceşte foarte mult, învaţă pe rupte, iar în timpul săptămânii se antrenează zi de zi. Şi-aşa are luni, miercuri, vineri câte o oră şi jumătate şi apoi o oră de condiţie fizică şi marţi o oră şi jumătate individual. Plus competiţii, în weekend".
Tenisul ajunge, în multe cazuri, să încline de timpuriu mult prea brusc balanţa în detrimentul şcolii, iar când rezultatele din teren se întâmplă să nu atingă nivelul dorit, conştientizarea greşelii de a fi lăsat studiile în plan secund devine tardivă. Unul dintre primii clasaţi juniori de 14 ani (iar ca el sunt atâţia alţii) a ales un liceu sportiv, unde profesorii mai închid ochii cunoscând că face sport de performanţă. "Pot să-mi motivez absenţele. Tenisul e cel mai important pentru mine, de vreo doi ani deja, şi m-am dedicat mult în toate aspectele". Face pregătire fizică intensivă încă de pe la 10-11 ani. A lucrat mult la capitolul forţă şi are o musculatură mult mai dezvoltată decât a altora de vârsta lui.
Supraîncărcarea a crescut însă riscul apariţiei unor reacţii de respingere din partea unui organism insuficient pregătit, iar consecinţele pe termen lung pot ajunge în antiteză cu expectativele lui, ale antrenorilor, ale părinţilor. "Am avut destul de multe accidentări, cu spatele, cu abdomenul. Am revenit cam de-o lună şi acum nu mai am nicio problemă; decât cu încheietura – mă doare foarte tare de vreun an, dar folosesc o cremă, mă încălzesc înainte de joc", a sunat mărturia tânărului jucător, care se confruntă de la o vârstă fragedă cu probleme tipice suprasolicitării întâlnirii la profesionişti cu minim zece ani mai în vârstă, care joacă săptămână de săptămână în ATP.
Mai există un risc, cel al sacrificării copilăriei, care trece însă în plan secund în viziunea majorităţii specialiştilor. Aceştia cred că, în măsura în care orientarea către tenis vine ca rezultat al pasiunii şi al dorinţei copiilor, intervalul de timp petrecut altfel decât majoritatea nu ajunge să fie regretat. Mai cu seamă cu cât viaţa în lumea tenisului nu presupune izolare, din contra, iar mediul, grupul de prieteni din jurul terenului, contrabalansează absenţa "ieşirii la joacă".
Adevărate sacrificii apar pe la 14 ani, când personalitatea fiecăruia începe să se contureze, pe fondul trecerii de la pubertate la adolescenţă. Este tocmai vârsta la care şi în tenis tind să se cearnă valorile, iar eforturile, financiare şi nu numai, încep sau nu să iasă la iveală. "De acum se cam ştie dacă mai pot rămâne pe tenis sau trebuie să se concentreze pe învăţătură. Şi atunci, mulţi se opresc. E simplu!" sintetizează Alina Tecşor.
E vremea deciziilor, dar şi a tentaţiilor, iar de modul în care sunt gestionate depinde nu numai cariera sportivă, ci însăşi dezvoltarea ca individ. Tendinţa de a ieşi de sub "autoritatea" părinţilor poate căpăta o latură extremă, la polul opus faţă de disciplina impusă până mai ieri. Antrenorul Daniel Dragu vede totul radical: "De parcă nu erau de ajuns iPod-ul, tableta, telefonul mobil, cluburile de noapte şi băutura. S-a ajuns la situaţia în care părinţii trebuie să asculte de copii!"
