Ziua în care Andy și-a schimbat viața

Fragmente extrase din carte

Lacrimile lui Murray după finala de la Wimbledonul din 2012 nu trebuie privite ca momentul în care tenisul britanic şi‐a pierdut lipsa de expresivitate. Ceea ce era însă diferit de data aceasta a fost că publicul britanic a văzut o latură mai delicată a lui Murray. Spectatorii erau obişnuiţi să‐l urmărească bodogănind şi mormăind, să‐l vadă ţopăind pe teren şi încleştându‐şi pumnii, dar acum îl priveau plângând. Pentru mulţi, acel moment, când Murray şi‐a şters faţa cu palmele şi mânecile tricoului, a devenit subit cel în care l‐au îndrăgit. Cât de dezamăgitor a fost, a spus mai târziu un prieten, că a fost nevoie ca Murray să suspine în microfon pentru ca publicul să‐şi dea seama că "avea o inimă".

Sunt puţini cei care ar pune la îndoială faptul că aceasta era epoca în care se câştigau cel mai greu titluri de mare şlem. Sau că acest cvartet de europeni – Roger Federer, Rafa Nadal, Djokovic şi Murray – reprezenta cea mai talentată generaţie din istoria tenisului. În ochii multora, Federer este GOAT; pentru neştiutori, aceasta sună ca o insultă, dar este de fapt cel mai mare compliment care poate fi primit în tenis – că este Cel Mai Bun din Toate Timpurile*.

Din punctul de vedere al lui Murray, Agassi a fost primul jucător de tenis care a devenit o emblemă internaţională. Numele lui Agassi a însemnat ceva în fiecare ţară de pe glob. Adoraţia lui Murray avea dimensiuni atât de mari încât, pentru a urmări victoria americanului prin care acesta a câştigat, în 1994, primul său titlu la US Open, copilul de şapte ani a stat în faţa televizorului afişând imaginea‐semnătură a lui Agassi, numită şi "lavă fierbinte" – blugi tăiaţi scurt, colanţi de ciclism roz‐mov şi şapcă de baseball cu o coadă lungă şi blondă prinsă la spate. Costumaţia, care l‐a costat pe Murray opt lire la piaţa din zonă, îi era mai mare cu câteva numere, iar mama sa îşi aminteşte cât de ridicol arăta.

Orice i s‐ar fi întâmplat lui Murray în restul vieţii sale în tenis, ştia deja că nu va avea parte vreodată de o zi mai măreaţă decât acea duminică însorită când a câştigat Wimbledonul. "Nimic nu va surclasa asta! Orice fac acum, nu voi mai simţi niciodată aceeaşi presiune, aceleaşi aşteptări, aceeaşi uşurare după meci", a spus Murray. "Sper să nu pierd această foame, iar planul meu este să folosesc experienţa ca pe o motivaţie. Ştiu cum este să pierd o finală de Wimbledon şi cum e s‐o câştig – şi este cu mult mai bine să câştig decât să pierd."