O ceartă pentru că este a lor. Simona le este datoare, ar trebui măcar să-i asculte.
Pentru că ei știu precis unde greșește, ce-i lipsește. Ei nu au dubii, au certitudini. Și-i vor binele, îi dau sfaturi. Nu neapărat cu prietenie, nu cu părere de rău sau cu căldura omului rezervat. Ei o ajută ca și cum e datoria lor să o ajute. E răspunderea lor.
Ce cuvânt frumos, răspundere: înseamnă că ai o abordare responsabilă pentru atribuțiile tale. Cred că toți avem răspunderi. Și una dintre răspunderile lor este să o ajute pe Simona. Așa că îi spun, destul de răspicat, cam cum ar trebui lovit, gândit, alergat și, în final, câștigat meciul. E simplu. Ar fi fost simplu, numai că Simona n-a prea vrut, n-a prea ascultat, nu e pregătită.
Ei știu exact de ce nu-i pregătită, unde-i vina, care-s vinovații. Îi spus ei, îți spun ei ce fel de antrenor îi trebuie și cum trebuie făcut on court coaching-ul. Sau unde greșește familia. Sau ce vitamine să ia, pentru că la nivelul ăsta, când ești pe doi în lume, nu poți să acuzi (ce cuvânt nepotrivit pentru sport) oboseala – “uite, adversara de ce nu-i obosită?”
Trei oameni, într-un studio de televiziune sportivă. Trei bărbați cu o răspundere imensă. Noroc că sunt oameni pozitivi, noroc că ei formează opinii, noroc, vai!, ce noroc că discursul lor ajunge la câțiva tineri aflați în anii de formare, la oameni care simt și ei că Simona e a lor și a noastră. Că e răspunderea noastră și, la schimb, Simona are o răspundere pentru noi.
Nu vreau să critic. Habar nu am dacă cei trei sunt oameni buni sau răi. În schimb, îi compătimesc cu sinceritate. Pentru că nu cred că le este ușor.
Mie îmi e. N-am fost niciodată patriot. N-am ținut cu “ai mei” pentru că ar trebui să fie “ai mei”. N-am simțit să-i aplaud pe români pentru că sunt români. Îmi lipsesc criteriile proximității și punctelor comune: nu țin mai mult cu cei de culoarea mea, de vârsta mea, de sexul meu. Nu țin cu cei care-mi seamănă. Și ca să fiu sincer până la capăt, nu fac mari diferențe între a fi patriot și a fi naționalist. Or, naționalismul înseamnă (pentru mine, nu-i musai să-nsemne la fel și pentru tine) că-i plasez pe ai mei, încă de la prima strigare, mai presus de ai tăi. Merită? Nu merită? Contează mai puțin, sunt ai mei, avem o cauză comună. E una pozitivă? Nu prea importă. E cauza comună, deci e datoria comună.
În plus, nu mi-a plăcut niciodată înțelesul acestui “al nostru” sau “a noastră”. Dacă pe administratorii societății ni-i alegem, măcar într-o măsură, și sunt ai noștri (și răspunzători de unele norme sociale), pe sportivi nu ni-i alegem. Nu-i învestim, nu-i punem noi în drepturi. Dacă decidem că sunt ai noștri, înseamnă deci (pentru mine, nu-i musai să-nsemne la fel și pentru tine) că alegem, individual, să-i susținem. Să-i încurajăm. Înseamnă că îi admirăm sau că-i găsim simpatici. Că ne bucurăm pentru ei când câștigă, că ne întristăm, tot pentru ei, când pierd.
Și cu toate astea îmi place Simona Halep. Nu pentru că e din România. Pur și simplu îmi place să o văd jucând. Mai mult, reprezintă, pentru mine, o tipologie pozitivă: insul pasionat care muncește ca un apucat pentru a fi mai bun. În cazul ei, mai bună la tenis. În cazul altora, mai buni ingineri, avocați, programatori, antreprenori sau jurnaliști. Și chiar dacă profesia e doar o (măruntă) parte din existența unui individ, îl admir pe cel care muncește pentru a fi un profesionist mai bun. Dacă reușește să fie și un om mai bun, aici e o întrebare mai importantă, potrivită pentru alte discuții (chiar și mai plictisitoare). Dar pentru asta îmi place Simona și tot pentru asta mă bucur, de cele mai multe ori, pentru victoria ei.
Totuși, nu simt să-i reproșez ceva când pierde; nu simt răspunderea, sunt iresponsabil. În schimb, îmi amintesc (măcar din când în când) de răspunderea jurnalistului și mă gândesc ce greu trebuie să-i fie să cântărească de zece ori ce vrea să spună, și abia apoi să o spună. Ce greu trebuie să-i fie să se întrebe mereu, să-și conteste mereu certitudinile, când i-ar fi așa ușor să se odihnească pe ele. În final, mă gândesc la răspunderea îngrozitoare pe care o simte jurnalistul când e conștient că unii oameni chiar ascultă, citesc sau aud discursul lui.
Când nu o simplifici rătăcind răspunderea, e o profesie grea – jurnalismul. Poate la fel de frumoasă și la fel de grea ca cea a Simonei. Și atunci, te-ntrebi de ce sportivii sunt ai noștri, iar jurnaliștii nu-s? Poate că fac ceva greșit, poate că pierd prea multe meciuri…