Ieri, Raymond Moore, CEO al Indian Wells a declarat că ”tenisul feminin nu face decât să profite de pe urma tenisului masculin” și că jucătoarele ar trebui ”să cadă în genunchi și să le mulțumească lui Federer și Nadal că există”. Dincolo de exprimarea total neinspirată și degradantă la adresa fetelor (Serena Williams a pus degetul pe rană când a observat că ”nicio femeie nu ar trebui să cadă în genunchi în fața nimănui, niciodată”), aceste declarații au reaprins mai vechea, dar mereu sensibila discuție despre egalitatea premiilor. Ironic, deși nu a fost menționat de Moore printre jucătorii care atrag audiență și sponsori, Novak Djokovic a spus că jucătorii merită mai mulți bani deoarece tenisul masculin atrage mai mulți spectatori.
Dar a fost mereu așa? Susținătorii acestei opinii se comportă de parcă tenisul masculin este în mod absolut mai bun și mai atrăgător pentru public decât tenisul feminin. Nimic mai fals: Jon Wertheim scria în 2002 pentru Sports Illustrated acest text foarte interesant, în care descria starea celor două circuite, foarte diferită de ce avem în prezent.
”În timp ce surorile Williams sunt pe cale să devină pentru tenisul feminin ceea ce este Tiger Woods pentru golf, tenisul masculin pare să aibă soarta opusă: o monotonie egalizatoare și neîntreruptă. Ce s-a întâmplat cu Roger Federer, noul star care a câștigat turneul pregătitor de la Hamburg și al cărui chip era expus pe toate posterele la Roland Garros? Nu a reușit să câștige niciun set în meciul pierdut în primul tur contra marocanului Hicham Arazi. Dar Lleyton Hewitt, liderul australian al clasamentului? A ieșit în turul patru de la Paris fluierat de spectatori după ce decapitase mușcatele de pe marginea terenului cu racheta. Dar suedezul Thomas Johansson, campionul de la Australian Open? Eliminat în turul doi. Marat Safin, carismaticul jucător rus, competent pe toate suprafețele? A pierdut în semifinală și a declarat că ”nu-i mare lucru” dacă nu mai câștigă niciun Grand Slam.
Câștigătorul trofeului de la Roland Garros, spaniolul Albert Costa, l-a depășit pe compatriotul Juan Carlos Ferrero într-o bătălie de patru ore, jucând un tenis clasic de zgură, bazat pe anduranță fizică. Costa este al optulea câștigător diferit al ultimelor opt Grand Slamuri. ”Oricine poate bate pe oricine”, spune Safin.
Acest lucru face meciurile competitive, dar pe de altă parte, este greu pentru oficialii ATP să promoveze jucători care nu câștigă constant. Nu-i de mirare deci că circuitul masculin a făcut avansuri oficialilor WTA, invitându-i pe aceștia să-și mute birourile de la ST Petersburg la Ponte Vedra Beach în Florida, unde se află birourile ATP, și sugerând să organizeze mai multe turnee mixte. Acest interes de a-și uni forțele cu circuitul feminin – de neimaginat acum cinci ani – este deghizat în spatele expresiilor corporatiste ca ”integrarea resurselor”, ”construcția sinergiilor” și ”creșterea eficienței”. Dar adevărul este acesta: Andre Agassi are deja 32 de ani și nu va juca la nesfârșit și niciun alt jucător de tenis din circuitul masculin nu se apropie de celebritatea internațională a surorilor Williams. De ce să nu profite și bărbații de acest lucru? ”(Să curtezi tenisul feminin) este o mișcare deșteaptă și ei și-au dat seama de chestia asta”, spune Kevin Wulff, CEO al WTA.”
Până la urmă, așa e viața și așa va fi mereu: fiecare încearcă să-și tragă spuza pe turta lui. Însă cât de mare este această turtă și de ce unii jucători bărbați se comportă de parcă ar fi furați la drumul mare de către fete? Ia să vedem de fapt câți bani se dau la turneele masculine și câți la cele feminine în prezent. La cele 4 Grand Slamuri de câțiva ani premiile sunt egale. Dar restul turneelor ATP și WTA? Tabloul de mai jos ne face o situație destul de clară: 
Vedem deci că, în afară de cele 4 turnee Premier Mandatory, care au premii aproape cât Mastersurile 1000 ale băieților, restul turneelor feminine au premii aproape la jumătate cât turneele echivalente din ATP. Turta fetelor este de două ori mai mică decât a băieților la ora asta pentru majoritatea covârșitoare a turneelor WTA. Și unora dintre jucători tot li se pare prea mult.
Aici este vorba pur și simplu de lăcomie: când fetele erau pe val în anii 2000, ATP se gudura pe lângă WTA. Acum, se plâng că trebuie să care în spate tenisul feminin. Poate că e adevărat, dar ideea e că tenisul, ca și viața, este ciclic: generațiile se succed și generația viitoare din WTA arată mai bine decât generația viitoare din ATP. Ca și Agassi în 2002, Federer și Nadal nu vor juca la nesfârșit. ATP s-ar putea să se găsească curând în situația de la începutul anilor 2000, când au avut nevoie de ajutorul WTA și s-ar putea să regrete declarațiile de acum ale unor Simon, Stakhovski sau Djokovic.
Argumentul acestora poate fi rezumat astfel: deși Federer și Nadal sunt cei care aduc majoritatea audientei și sponsorilor, noi ceilalți merităm să ne înfruptăm din prada adusă de ei doar pentru că suntem bărbați, ca ei, și fetele nu, pentru că…sunt fete. Când formulezi așa, e evident cât de aiurea și discriminatoare este logica lor. Dacă ar fi să judecăm drept până la capăt și câștigurile tuturor jucătorilor să fie direct proporționale cu câtă audientă și public atrag, atunci Federer, Nadal și Serena ar trebui să fie cel mai bine plătiți, urmați de top 10-20, care s-ar descurca, iar marea majoritate ar fi muritori de foame. Asta ar fi cu adevărat echitabil, pentru cine vrea câștiguri bazate strict pe cât public atrage.
Știți ce mi se pare cel mai amuzant și trist în același timp? Că cei doi oameni care ar avea dreptul să se bată cu pumnul în piept și să ceară partea leului, adică Federer și Nadal, nu au făcut-o niciodată. Dimpotrivă, au militat pentru mărirea premiilor din primele tururi la Grand Slamuri și pentru condiții mai bune în circuit. În schimb au pretenții jucători ale căror meciuri fie te fac să adormi, fie nu adună mai mult de o mână de fani.