Jurnalista americană admite că în vară, după Roland Garros și Wimbledon, a luat în calcul că Simona va coborî rapid în clasament și spune că Halep a reușit finalele de la Toronto și Cincinnati fără să joace tenisul ei cel mai bun
Courtney Nguyen este una dintre semnăturile cele mai cunoscute în presa de specialitate. A început în publishingul de tenis cu un blog care i-a adus jobul la Sports Illustrated, un traseu despre care a scris foarte plastic într-o postare pe care orice aspirant care are dubii, frici sau incertitudini ar trebui să o citească. De curând, Courtney a intrat în echipa WTA, acolo unde publică articole și interviuri grupate sub titlul WTA Insider, cel mai nou efort editorial al circuitului feminin. Are un podcast foarte apreciat, realizat împreună cu Ben Rothenberg, No Challenges Remaining. În România a devenit rapid cunoscută printre fanii de tenis datorită activității foarte inspirate de pe Twitter, iar aprecierea pe care i-a arătat-o Simonei Halep i-a adus și mai mulți urmăritori din țara noastră.
Printre alte calități, Courtney are avantajul de a fi, foarte probabil, jurnalistul care a urmărit-o pe Simona Halep la cele mai multe conferințe de presă și turnee. Niciun alt om de presă n-are atâta material de studiu la dispoziție, așa că am fost curioși să aflăm cu ce a rămas Courtney din zecile de discuții și întrebări adresate Simonei. Ne-a validat o serie de idei, pe care le-am scris de cele mai multe ori de departe, sau pe baza experiențelor trăite la cele câteva turnee mari la care echipa Treizecizero a urmărit-o pe numărul 2 mondial. Courtney o vede pe Simona o jucătoare de elită, creativă, care caută soluții pentru a contrabalansa minusul de forță și încearcă să-și varieze jocul. În plus, jurnalista americană spune că și-ar dori ca mai mulți oameni să observe că Simona este extrem de sinceră, amuzantă și, mai ales, foarte puternică.
În așteptarea tragerii la sorți și a startului turneului, am discutat cu Courtney despre Simona și sezonul ei, despre colaborarea cu Darren Cahill, despre presiune și așteptări, despre victorii-statement și despre statutul de fan-favorite al româncei.
Principala diferență este agresivitatea. E mult mai investită când vine vorba să închidă repede punctele și e mai înclinată să încerce în special forehandul inside-out. De asemenea, serviciul ei a căpătat mai multă viteză (la un turneu din vară a reușit și un serviciu de 193 de km/h), deși e limpede că încearcă să fie mai constantă când vine vorba de toate aceste ajustări tactice.
Dar cea mai mare diferență dintre cele două versiuni ale tenisului ei s-a produs pe plan mental. Am fost îngrijorată după rezultatele dezamăgitoare de pe zgură și iarbă de anul acesta, m-am temut că ar putea urma o coborâre vertiginoasă, iar performanțele ei vor continua să se înrăutățească. Însă, în loc să-și plângă de milă, Simona s-a scuturat repede de ce i s-a întâmplat și a depășit imediat acea pasă proastă; a reușit apoi ceea ce ar putea fi considerate cele mai bune rezultate din sezonul american de hard din WTA, două finale consecutive la turnee Premier și semifinale la US Open. Cred că și-a demonstrat sieși câteva lucruri în acele săptămâni, pentru că a reușit cumva toate acele performanțe fără să joace tenisul ei cel mai bun. Ori, acesta e semnul distinctiv al unei jucătoare de elită.
Ca să-ți răspunzi, tot ce trebuie să faci este să arunci o privire pe componența Turneului Campioanelor. Halep este a doua jucătoare a lumii acum, deși este cea mai scundă din Top 10. Acolo unde pierde din cauza diferenței de putere, compensează din plin cu inteligența ei tactică și cu viteza. Dacă jucătoare precum Serena, Maria Sharapova sau Petra Kvitova te spulberă cu forța loviturilor lor, Halep te taie cu hârtia de o mie de ori până te omoară. Jocul ei este subtil, dar foarte plăcut de urmărit.
Întotdeauna am avut impresia că Simona este tipul de om care îți va spune mereu exact ceea ce gândește. Este brutal de onestă și nu ezită să își facă autocritica, dar găsesc atitudinea asta înviorătoare. La capitolul acesta, cred că a ajutat-o mult că lucrează cu Darren Cahill. O aud uneori folosind argou australian. E mult mai relaxată în conferințele de presă față de anul trecut, asta cu certitudine. O găsesc și foarte amuzantă; are un umor sec, dar foarte jucăuș. Mi-aș dori ca mai mulți oameni să reușească să vadă această parte a ei. În ce privește criticile că ar fi foarte repetitivă, oamenii care spun asta cu siguranță n-au fost la multe conferințe de presă. Jucătoarele sunt întrebate aceleași lucruri, zi de zi, săptămână de săptămână, turneu după turneu. Surpriză, surpriză: răspunsurile și opiniile lor nu se schimbă așa de repede.
Cred că Simona va fi prima care îți va spune că încă învață cum să gestioneze presiunea. Nu ascunde acest lucru, ceea ce, din nou, este o atitudine brutal de sinceră. Nu cred că este corect să se aștepte cineva ca o jucătoare care a sărit așa de repede din afara Top 50 direct în Top 5 să nu simtă sau să nu acuze presiunea. De fapt, este o așteptare complet nerealistă. Tocmai din acest motiv, mi se pare că Simona a făcut un 2015 chiar mai impresionant decât 2014, pentru că a evitat căderea aproape inevitabilă care urmează în cazul multor sportivi după un urcuș precum al ei. Avea o tonă de puncte de apărat și, deși se poate spune că nu a repetat anumite performanțe, tot a reușit un sezon grozav, depășit doar de cel al Serenei. Ceea ce este al naibii de bine.
Cred că e o afirmație 100 la 100 corectă. Așa cum am observat din interacțiunile cu aceste sportive, cred că pentru fiecare dintre ele există un adevăr obiectiv și un adevăr subiectiv. Și, adesea, singurul care contează cu adevărat este cel din urmă. Pentru Simona nu contează adevărul obiectiv că este o jucătoare de Top 5. Pentru ea contează mai mult să creadă că aparține acelui loc pe care îl ocupă, să-și dovedească ei înșiși câte ceva; iată de ce acele victorii-bornă sunt atât de importante. Cred că următoarea mare victorie de care are nevoie ca să capete și mai multă încredere este cea cu Maria Sharapova. Rusoaica i-a stat în cale în 2014 în câteva momente critice și Simona încă n-a reușit să o învingă, cu toate că a împins-o de câteva ori pe Maria până aproape de limite. Ah, și mai trebuie să o bată pe Mirjana Lucic-Baroni 🙂
Problema ei numărul 1 pe terenul de tenis este că-i obligată să muncească de fiecare dată de două ori mai mult ca să câștige puncte și, implicit, meciuri împotriva jucătoarelor de forță. O consecință a acestei stări de fapt este ce am văzut că s-a întâmplat în vară, când a rămas sleită de puteri pe final de turnee (Toronto, US Open) pentru că a trebuit să depună atât de mult efort ca să ajungă acolo. Vedem același lucru de multe ori și la Agnieszka Radwanska. Tocmai de aceea, Simona are nevoie să găsească soluții pentru a putea închide punctele mult mai rapid. Cred că din acest motiv lucrează ca să-și îmbunătățească serviciul, dar și jocul la fileu. Dacă ne uităm la partea finală a carierei lui Na Li, aceste două capitole au cunoscut cele mai drastice îmbunătățiri și s-a simțit, pentru că Na Li a început să convertească în trofee. Dar nu e așa de simplu de făcut.
În afara terenului, mi-ar plăcea să o văd ceva mai stabilă când vine vorba de antrenor. Despărțirea de Wim Fissette rămâne o alegere paradoxală pentru mine după anul pe care l-a avut, iar parteneriatul cu Victor Ioniță a fost, de asemenea, de scurtă durată. Nu cred că jucătorii de top ar trebui să schimbe antrenorii așa de des. Au nevoie de cineva alături în care să se încreadă. Mi-ar plăcea mult să o văd rămânând cu Darren Cahill, dar vom vedea ce planuri are Darren după ce contractul său cu Adidas se încheie la finalul acestui an.
Cheia oricăre relații jucător-antrenor din tenis este respectul reciproc. Jucătorii angajează antrenorii, ceea ce îi transformă, în esență, în niște șefi. Dacă un jucător nu agreează ce îi spune un antrenor, sau ce metode folosește, are mereu la îndemână opțiunea de a-l da afară, ceea ce poate conduce la apariția unor antrenori fără personalitate, care ar prefera mai degrabă să își păstreze jobul decât să fie sinceri cu jucătorul sau jucătoarea lor. Date fiind reputația și palmaresul lui, Cahill atrage automat foarte mult respect într-o relație cu o jucătoare. În plus, să fim sinceri, el nu are nevoie de un job, nu are nevoie să antreneze. Ca atare, probabil că va fi mereu înclinat să fie mai sincer cu Simona decât și-ar permite alți antrenori. Are un temperament foarte calm, iar cunoștințele sale despre jocul de tenis, atât tehnice, cât și tactice, nu sunt depășite de niciun alt antrenor din breaslă. Cred că Simona îl respectă fără niciun asterisc și știe că poate să învețe enorm de multe lucruri de la el. Dacă vor reuși să rezolve partea logistică și să găsească o soluție pentru a merge mai departe împreună, vorbim despre o combinație perfectă.
Cel mai important lucru la ora actuală este să câștigi mult. Fanii gravitează către campioni, vor găsi ceva care-i inspiră preponderent la cei care câștigă meciuri. Toate celelalte detalii – aparițiile pe coperte, panouri, show-uri TV – ar trebui să fie pe planul secund. Cred că Simona are un stil de joc pe care iubitorii tenisului îl găsesc foarte atractiv. Dacă acest stil de joc îi va câștiga titluri de Grand Slam, atunci va vinde și bilete.
Temperamentul. I-am văzut deja suficiente meciuri ca să știu că e incredibil de perfecționistă, iar când lucrurile nu merg bine, fierbe în tăcere pe sub o mască de aparentă răceală. Așa că e mereu o senzație de conflict atunci când se lovește furioasă peste picior, când țipă la ea sau când dă cu racheta de pământ. Dar cred că aceste dovezi de intensitate sunt binevenite. Îți arată cât de mult poate să îi pese de ce se întâmplă cu ea, cât de mult investește în meciuri.
E cumva dezamăgitor să auzi asta, dar în același timp este de înțeles. E un fenomen care se întâmplă foarte des jucătoarelor care provin din țări neobișnuite cu succesul în tenis. Cel mai bun exemplu recent este Na Li. China n-a avut niciodată o campioană ca ea, iar tenisul încă nu era prea popular în China când ea a câștigat Roland Garros. După acel succes, nivelul așteptărilor a crescut enorm; în China, oamenii se așteptau ca ea să câștige absolut fiecare turneu în care se înscria, iar dacă nu se întâmpla așa, atunci era un adevărat dezastru. Aceia dintre noi care urmăresc cu mare atenție tenisul știu că este absurd și nebunesc să ai astfel de așteptări, dar unui public mai nou îi e necesar mai mult timp ca să înțeleagă și să accepte această stare de fapt.
Se ajunsese la punctul în care Na Li era mult mai confortabilă cu presa străină decât cu cea din China. Noi înțelegeam că o eliminare în turul al patrulea nu e un motiv real de panică, dar presa din China și fanii ei de acasă erau, per ansamblu, mult mai puțin dispuși să accepte sau să tolereze. Această negativitate a apăsat-o mult.
Mi-ar plăcea să văd România făcând ceva valuri în Fed Cup. Aveți ceva foarte bun acolo. O ador pe Monica Niculescu, atât ca jucătoare, cât și ca subiect de interviu. E foarte amuzantă și transparentă și întotdeauna discuțiile cu ea sunt grozave. Dulgheru, la fel. Și cu siguranță nu pot uita de Begu, care-i probabil cea mai surprinzătoare jucătoare din Top 32. Cea mai mare provocare va fi ca echipa voastră să găsească o cale prin care toate aceste personalități să se completeze.
Pentru mine, cel mai spectaculos lucru în ce privește sezonul Serenei este că a fost capabilă să câștige trei titluri de Grand Slam și să se apropie la numai trei seturi de un Calendar Grand Slam fără să joace cel mai bun tenis al ei. Dați-i credit puterii ei de caracter, tenacității, dar și talentului. Poate să bată fete din Top 10 și dacă joacă teribil de slab. Dar, în același timp, e om. De aceea sportul e cea mai spectaculoasă dramă disponibilă pe TV. Niciodată nu poți să prezici totul cu o acuratețe maximă.
Nu mă îndoiesc că Serena va găsi motivația pentru 2016. E în continuare la doar un titlu de Slam distanță ca să o ajungă pe Steffi Graf; încă un sezon bun la capitolul Slamuri o va aduce foarte aproape de recordul All-Time. A ajuns până aici, n-o să se oprească tocmai acum.
Niciodată nu mi-a plăcut dezbaterea asta. Partea de spectator din mine e interesată numai dacă mă simt sau nu bine când mă uit la tenis. La urma urmelor, acesta este scopul sportului. Să distreze. Sunt generații extrem de puternice, dar care sunt incredibil de plictisitoare. Și sunt generații slabe, dar care sunt foarte palpitante. Totul e o chestiune de gusturi. Epoca în care suntem acum în WTA este incredibil de spectaculoasă din punctul meu de vedere. Ai campioane cu experiență, precum Serena și Maria, care încă mai au succes la cel mai înalt nivel. Ai un grup de bază care încă încearcă să-și găsească identitatea (Wozniacki, Radwanska, Azarenka, Kvitova) și mai ai un grup de tinere care încearcă să facă valuri, precum Bencic sau Keys. Exceptând-o pe Serena, este foarte mult echilibru între locurile 2 și 50. Asta duce la mult mai multe rezultate nescontate, ceea ce nu mă deranjează câtuși de puțin.
She’s a lawyer, she’s a writer & now she’s the WTA paparazzi. It’s @FortyDeuceTwits @WTA_insider. #multitalented ? pic.twitter.com/xWmasQziPe
— Darren Cahill (@darren_cahill) October 23, 2015
Mi-ar plăcea să văd mai multe jucătoare devenind superstaruri mondiale. Nu e niciun secret că Serena, Venus și Maria Sharapova au dus greul atâția și atâția ani. Dar va veni o vreme când vor decide să înceapă un alt capitol și să lase tenisul în urmă, iar când acest lucru se va peterece, e important să avem alte personalități care să facă pasul și să preia torța. Bine, e aproape imposibil să iei cu succes locul unor astfel de nume, dar mi-ar plăcea să văd mai multe jucătoare propunându-și astfel de obiective. Și, bineînțeles, totul începe câștigând meciuri.
Nu mă pot plânge! Obișnuiam să am un job de office, așa că e grozav să am șansa să călătoresc atât de mult și să merg după soare în jurul lumii. Îmi place mult să scriu despre tenis pentru că îmi permite să mă concentrez doar pe jucătorii în sine, pe sport și pe ce se întâmplă pe teren; asta spre deosebire de alte sporturi, unde sunt mereu o sumedenie de scandaluri care domină știrile și discursul public. Iar dacă îi comparăm cu alți sportivi, jucătorii de tenis sunt foarte educați, au maniere, sunt citiți și, în general, au personalități foarte interesante. Toate astea fac jobul în sine o plăcere totală.
Sunt fascinată de psihologia tenisului. Ceea ce îi separă pe jucătorii de top de toți ceilalți este reacția pe care o au atunci când sunt cu spatele la zid. Cumva, găsesc o cale de a produce tenisul lor cel mai bun când au cea mai mare nevoie. Dacă stai și te gândești la asta, e un aspect cu adevărat extraordinar. Și nu o să mă plictisesc niciodată să o văd pe Serena recuperând de la 1-5 sau pe Sharapova strângând din dinți și din pumni la 4-5 în setul trei.
Mi-ar plăcea să mă joc mai mult cu podcasturile. Mi-aș dori să fie mai mult conținut de sport făcut sub formă de podcast. E actuala mea obsesie și sper să o acopăr cât mai bine. Cred că întregul mediu de podcasting este încă în faza de copilărie, pentru că potențialul e imens.