Monica Niculescu la BRD Bucharest Open – Foto: Dan Călin/Treizecizero.ro
Am mai auzit vorbindu-se despre curiosul joc de tenis al Monicăi Niculescu. Despre lovitura ei neconvențională care, după toate probabilitățile, îi câștigă meciuri. Și am mai auzit-o pe Monica spunând că fără picioarele ei puternice slice-ul n-ar însemna mare lucru. Însă a trebuit să o văd jucând zilele astea ca să-mi amintesc de o mai veche poveste a lui Malcolm Gladwell.
Gladwell a publicat câteva cărți grozave, mai toate plecând de la o serie de articole la fel de bune. Între ele, canadianul scria, pentru The New Yorker, un text despre puterea contextului. Mai precis, despre cum David îl poate bate pe Goliath în sport, conflicte militare, afaceri și alte lucruri importante pentru omul modern.
Dacă vrei rezumatul textului de la care a pornit cartea ulterioară, iată-l: atunci când David joacă după regulile lui Goliath, atunci când respectă convențiile, pierde. Și pierde aspru. Dar dacă David schimbă regulile jocului, atunci nu doar că are o șansă, dar ajunge să câștige aproape șapte din zece dispute. Și asta în orice domeniu.
În teza lui, Gladwell folosea mai multe studii de caz, însă cel mai puternic exemplu era al unui om de afaceri care s-a hotărât să antreneze echipa de baschet a fetei sale, Anjali.
Vivek Ranadivé și-a stabilit două principii. Primul – nu va ridica niciodată vocea, nici la antrenamente, nici la meciuri. Echipa sa juca în National Junior Basketball și era formată, în majoritate, de fete de 12 și 13 ani. Iar Vivek știa din experiență că fetele de 12-13 ani nu răspund bine la urlete.
Al doilea principiu era mai important. Vivek, un indian din Mumbai venit – la jumătatea anilor ’70 – să studieze în America, a crescut cu cricket și fotbal european, și nu a înțeles niciodată baschetul american. Pentru el, un meci de baschet era o curiozitate. Echipa A înscria un coș și apoi se retrăgea imediat în sfertul propriu. Echipa B aducea mingea în terenul echipei A, care aștepta răbdătoare. Apoi procesul se inversa. Terenul de baschet are în jur de 30 de metri, dar echipele se apărau doar la 10-11 metri de propriul panou. Doar ocazional, când intrau în criză de timp, o echipă presa pe tot terenul.
Pentru Vivek, ritualul acesta părea un soi de conspirație care nu făcea altceva decât să lărgească și mai mult prăpastia dintre echipele bune și cele mai puțin bune. Asta pentru că primele au de obicei jucători înalți, care pot dribla și pot arunca bine la coș; or, dacă inviți jucătorii aceștia aproape de panoul tău, unde își pot executa planul exersat de sute de ori la antrenamente, ai toate șansele să pierzi. De ce jucau echipele slabe după regulile care făceau echipele bune să fie echipe și mai bune?
Vivek avea doar două jucătoare talentate în echipa orașului Redwood. Restul nu jucaseră baschet în viața lor. Nu erau prea înalte. Nu aruncau grozav la coș și driblau cu stângăcie. Nici măcar nu erau genul de fete cu talent motric. Cele mai multe veneau din familii obișnuite din Silicon Valley: copii de programatori, profesori sau ingineri, adolescente care visau să devină biologi marini.
Vivek știa că dacă vor juca după regulile convenționale, vor pierde fiecare meci. Iar lui Vivek, care a ajuns în America cu 15 dolari în buzunar și a reușit să-și fondeze propria companie, nu-i plăcea să piardă.
Așa că al doilea său principiu se referea la pressing. Echipa lui avea să alerge după minge pe tot terenul, făcând marcaj om la om. Și avea să facă asta în fiecare moment, în fiecare joc, până în finala campionatului. Vivek, care nu jucase baschet în viața lui, avea să-și transforme fetele din victime sigure în pretendente la titlul regional.
În relatările Biblice, mai spune Gladwell, victoria lui David în fața lui Goliath este prezentată ca o anomalie. Dar nu este așa.
Sigur, dacă studiezi conflictele militare din ultimii 200 de ani, ai să vezi că Goliath – reprezentat aici de armatele care erau de zece ori mai numeroase decât trupele adverse – a câștigat peste 70% dintre bătălii.
Dar amintește-ți povestea Biblică: David pornește la luptă îmbrăcat în zale grele, cu un coif mare pe cap și sabia în mână: se pregătise pentru un duel convențional cu sabia. Dar apoi s-a oprit. Abia putea merge în echipamentul de luptă, căci nu era obișnuit cu el. Așa că a David și-a schimbat arma: a ales cinci pietre nici prea mici, dar nici prea grele.
Și ce se întâmplă când underdog-ul își recunoaște slăbiciunile și alege o strategie neconvențională? Totul se schimbă. În conflictele militare, de exemplu, când Davis schimbă regulile jocului, el câștigă aproape 65% dintre bătălii. Când David nu mai joacă după regulile lui Goliath, David câștigă. Și asta chiar dacă tot ce știm despre putere ne-ar spune că nu poate să câștige.
Un meci de baschet durează 48 de minute și e împărțit în mai multe episoade de posesie de circa 20 de secunde pentru fiecare echipă. Dar aproape jumătate din cele 20 de secunde sunt consumate de formalități. Mingea e repusă de sub panou, iar conducătorul de joc o aduce agale spre terenul advers. Apoi alege o schemă de joc pe care echipa sa a practicat-o la nesfârșit, și numai atunci echipa adversă devine activă în apărare. E un soi de convenție a baschetului.
Însă echipa lui Vivek nu avea să respecte convenții. Strategia era simplă și se baza pe două reguli. Prima, fiecare echipă trebuie să repună mingea în joc în primele cinci secunde. Dacă nu reușește, mingea revine adversarilor. De regulă, asta nu este nicio problemă, căci echipa adversă deja s-a retras în propriul teren. Dar fetele lui Derek nu se retrăgeau. Ele făceau marcaj om la om încă de sub panoul advers.
Și din câte se pare, repunerea nu este atât de ușoară dacă adversarul se apără așa. Terenul de baschet e mic, mingea nu e ușoară, cele cinci secunde trec repede, iar fetița care trebuia să repună mingea nu era obișnuită cu asemenea pressing. Cumulează toate astea și vei înțelege că echipa lui Derek recupera o sumedenie de mingi.
Dacă totuși adversarele reușeau să repună mingea în joc, fetele din Redwood se repliau către al doilea tranșeu – linia de jumătate.
Regulile spun că o echipă trebuie să ajungă în teritoriul advers în primele zece secunde. Altfel, mingea revine adversarilor. Și se pare că nu e ușor să conduci mingea în terenul celălalt când ești întâmpinat încă de sub panoul tău de adversare care se apără maniacal, alergând de colo-colo cu mâinile sus.
Drept pentru care, Redwood ajungea să conducă de obicei cu 4-0, 6-0 și chiar 12-0, până când adversare să înțeleagă măcar ce li se întâmplă.
Antrenorii adverși erau scandalizați, la fel ca suporterii echipelor adverse, și nu de puține ori adversarele ajungeau să plângă pe teren.
Dar Derek și echipa sa continuau să preseze. Pentru că tipul acesta de joc le ascundea punctele slabe. Redwood nu era în niciun caz cea mai bună echipă de baschet, dar acesta nu era baschet convențional. Era o luptă pentru minge.
Și să nu-ți închipui că treaba era simplă. Să alergi mereu cu genunchii flexați și brațele ridicate nu e simplu. Îți trebuie picioare puternice și voință de fier. Trebuie să înlocuiești abilitățile tehnice cu efortul. Îți trebuie stamina, inteligență și curaj. Îți trebuie atitudine.
Monica Niculescu la BRD Bucharest Open – Foto: Dan Călin/Treizecizero.ro
Dacă ai văzut-o pe Monica Niculescu jucând tenis și dacă știi câte ceva despre jocul ăsta, atunci știi că Monica nu e la fel ca toate jucătoarele. În loc să-și folosească forehand-ul ca pe o armă – așa cum fac mai toate jucătoarele și jucătorii din circuit – ea îl folosește ca pe un scut. În loc să dea tare și plat sau înalt și cu mult spin, Monica lovește mereu slice. Or, așa cum știi, cu slice-ul nu închizi prea multe puncte directe, nu aduni lovituri câștigătoare; cu slice-ul ataci rezistența adversarului.
Monica Niculescu te obligă să te apleci de la prima și până la ultima minge, Monica îți cere să stai jos pe genunci și te obligă să pui lift în lovituri, căci altfel – din cauza efectului cu care-ți vine mingea – vei da prea des în burta fileului.
Apoi, slice-ul Monicăi te pune pe gânduri, te enervează. O iei personal, vrei să ataci mai tare, mai repede. Uiți de răbdare, uiți de construcție.
Nu ești obișnuit cu tactica asta, căci tenisul convențional înseamnă lovituri “corecte”. Tocmai de-asta, Niculescu câștigă de obicei primul set al meciurilor sale rapid, până adversara începe să priceapă ce are de făcut. Și când începe să înțeleagă, Monica trece la al doilea plan: joacă variat, urcă mai des la fileu, schimbă iar regulile.
Și într-un tenis modern când mai toate jucătoarele fac aceleași lucruri – stau în spate si dau tare în fiecare minge – Niculescu și antrenorul ei, Călin Ciorbagiu, au găsit un joc care ascunde punctele slabe și le subliniază pe cele puternice.
Nu e ușor să joci ca Monica. Nu e simplu să alergi după fiecare minge, nu e simplu să mai pui o minge înapoi. Și încă una. Îți trebuie picioare puternice și voință de fier. Trebuie să înlocuiești forța loviturii cu efortul. Îți trebuie stamina, inteligență și curaj. Îți trebuie atitudine.
Monica Niculescu la BRD Bucharest Open – Foto: Dan Călin/Treizecizero.ro
Ca Monica sunt și alți David care-l bat în mod obișnuit (sau măcar în mod excepțional) pe Goliath. Unii urcă la fileu după fiecare serviciu, așa cum a făcut Dustin Brown cu Rafa Nadal, mai recent, sau Sergiy Stakhovsky cu Federer, mai demult; alții iau mingea cât mai repede și-ți iau timpul de reacție, așa cum au făcut Agassi sau rusul Davydenko.
Exemplele sunt multe și diverse, dar se întâlnesc într-un punct comun: David își recunoaște punctele slabe și alege să nu joace după regulile convenționale ale lui Goliath. Când reușește asta, David devine Goliath.
Monica Niculescu la BRD Bucharest Open – Foto: Dan Călin/Treizecizero.ro