Și când te uiți la televizor și când te uiți de pe stadion la un meci de tenis pierzi ceva. Niciuna dintre cele două experiențe nu e completă, dar fiecare îți aduce ce nu poate cealaltă. Tv-ul îți oferă o privire de ansamblu mai bună asupra tacticii, dar și o anxietate mai mare: televiziunea îți stimulează mintea și emoțiile. Din tribune ești conectat în primul rând fizic la meci: auzi toate sunetele care vin dinspre teren, cât de repede este lovită mingea, cum șuieră prin aer, ce spun jucătorii între puncte, până și cum respiră. Anxietatea este mai mică pe stadion decât la televizor, niciun meci nu este pierdut până la ultimul punct, totul pare posibil: terenul este doar un teren de tenis, ca acelea pe care jucăm și noi în week-end. Jucătoarele sunt niște fete de înălțime medie, prosoapele sunt prosoape, copiii de mingi se împiedică, arbitrul are burtă, transpiră și se dă jos cu greutate din scaun.
Un meci live e o combinație ciudată: e o realitate pe care o recunoști, dar dusă la cel mai bun nivel al ei. Ieri Simona și Vania erau două fete pe un teren, care își aranjau racordajul între puncte și se aplecau după mingi. Însă când începea jocul, se comuta un buton și deodată, pe acest teren banal cu eternele tușe de plastic se dezlănțuia ceva foarte nebanal: un dans feroce între două dintre cele mai coordonate și agile tenismene de pe planetă.
Sper că publicul bucureștean apreciază cadoul pe care li-l face Simona în fiecare an în care joacă acest turneu. Deși cade ca nuca-n perete în calendar, imediat după Wimbledon, când toți jucătorii de top se odihnesc. Deși schimbarea de suprafață este dificilă și un turneu pe zgură nu ajută prea mult între o perioadă de iarbă și una de hard. Deși e un turneu mic și nu cred că punctele câștigate justifică efortul și oboseala de a-l juca, Simona vine și joacă, expunându-se accidentărilor sau criticilor dacă pierde (Doamne ferește) la o jucătoare clasată sub locul 50.
În ziua de azi, urmărirea live a unui tenismen de top e o treabă foarte greu de realizat și exclusivistă, și la fete și la băieți. Trebuie să călătorești în străinătate, să cumperi bilete scumpe în țări scumpe și majoritatea românilor nu-și permit să-și ia o săptămână de concediu când vor ei și să dea 1000 de euro pe o astfel de vacanță tenisistică. De aceea aceste șanse de a o vedea live pe Simona și pe celelalte fete din top, acasă și pe bani puțini, trebuie apreciate, indiferent de ce se întâmplă pe teren. De aceea mi se pare absolut jalnic să aud uneori ce se strigă din tribune în timpul meciurilor ei. Da, 90% din oameni strigă ”Si-mo-na” până răgușesc și aplaudă până li se înroșesc palmele, dar vreau să-i menționez și pe cei care declară: ”Hai că ești proastă” sau cei care fac pe arbitrii și urlă ”Out, era out, ce faci domne???!!” în timpul punctului. Lor trebuie să le batem obrazul.
Andrei mi-a spus ieri că Simona îi aduce aminte de Rafael Nadal prin intensitatea singulară cu care se focusează pe cariera ei de tenis. Mie Simona îmi aduce aminte de Rafa prin cât de îndârjită e atunci când își înfige dinții în meci. Spre de deosebire de Rafa, care intră (sau intra) pe teren cu meciul în dinți, Simonei îi poate lua ceva vreme să se conecteze și să înșface meciul de guler. Aseară a început greu, a greșit mult și a scăpat primul set din mână. Dar pe parcurs și-a găsit furia aceea mocnită care o face să joace cel mai bine. ”Seething Simona is the best Simona”, spun cunoscătorii. Arbitrul se poate să fi contribuit și el la asta prin deciziile inepte pe care le-a luat la cele mai nepotrivite momente (acel overrule greșit la serviciul Vaniei la 4-1 pentru Simona în decisiv de exemplu), dar viața și tenisul funcționează uneori în moduri paradoxale.
Ce mi-a plăcut cel mai mult din meciul de aseară? Era 4-3 în decisiv, după ce Vania recuperase de la 4-1 și servea. După ore de joc și nenumărate asalturi și respingeri, meciul atârna în continuare de un fir de păr. ”Un break și un hold”, i-am spus încrezătoare lui Adrian. ”Și gata, ăsta-i meciul.” Pe stadion, nu se termină până la ultima minge și aveam încredere că ”seething Simona” ieșise la iveală și patrula pe baseline. O puteam vedea. Totul în game-ul următor a fost intensificat: reverele și-au pierdut și urma de boltă pe care o mai aveau și s-au transformat în arme pârjolitoare, gemetele au urcat, nu s-a mai cedat niciun centimetru pe linia de fund, viteza a crescut, totul a fost aruncat în luptă exact atunci când trebuia să fie aruncat în luptă. Un break și un hold mai târziu, Simona câștiga.
Azi e ultima șansă pentru mulți români s-o vadă pe Simona Halep la câțiva metri de ei, făcând ceva ce doar o mână de oameni pot face mai bine pe planeta asta: jucând tenis și luptând până găsește victoria. Pentru cei norocoși care au bilete la finala de azi contra Sevastovei (altă jucătoare excelentă neștiută de multă lume) am doar un singur sfat. Distrați-vă, aveți grijă ce ziceți când deschideți gura și țineți minte: ce vedeți nu e obișnuit.
Fotografii: Farid Abbasi